Povestea din spatele dedicației
„Le dedic această nuvelă tuturor celor cu orientări sexuale diferite de ceea ce societatea definește ca normă”. În spatele acestei dedicații se află o amintire personală a autoarei. Mirela Pop își amintește de un unchi „îndepărtat și de mult uitat”, un om care îi marcase copilăria într-o zi de vară, când a luat-o în grădină și i-a arătat lumea albinelor din stupii lui. Pe atunci avea nouă sau zece ani și auzea „bârfele” adulților despre el. Unchiul fusese condamnat la închisoare pentru că era homosexual, bătut și maltratat psihologic de statul comunist. „El, resemnat și blând, și-a găsit consolarea în apicultură și grădinărit”.
Nuvela poate fi citită și ca un tribut adus acestui om blând și, prin el, celor care au fost obligați să plătească pentru ceea ce erau. Statul comunist îi putea condamna penal și trimite la închisoare, iar diferența față de prezent este, din punct de vedere juridic, fundamentală. Rămâne însă de văzut cât de mult s-a schimbat societatea în felul în care îi privește pe cei a căror viață nu se încadrează în ceea ce majoritatea definește drept „normal”.
Povestea ne duce într-o comunitate rurală din zona de munte a Imperiului Habsburgic, în secolul al XIX-lea, într-o lume în care viața individului este hotărâtă în bună măsură de familie, sat, biserică și lege. Johanna Fuchs rămâne de mică fără mamă și crește alături de tatăl ei, într-o existență simplă, construită în jurul gospodăriei, al muncii și al unei relații care pare să-i ofere siguranță. Moartea tatălui schimbă totul. Rămasă singură, Johanna descoperă repede că oamenii din jur au propriile idei despre cum ar trebui să arate viața ei.
Comunitatea începe să-i organizeze viitorul. Căsătoria Johannei cu Johann Schmid devine aproape o decizie colectivă, prin care comunitatea îi așază viața în ordinea considerată firească, în care o femeie trebuie să aibă un bărbat, o gospodărie și o familie. O alegere care ar trebui să aparțină intimității a doi oameni ajunge astfel să fie hotărâtă, în bună măsură, de ceilalți. În spatele acestei ordini se află însă un adevăr pe care Johanna nu îl cunoaște atunci când se căsătorește cu Johann, iubirea lui pentru bărbați.
O căsătorie pentru ochii lumii
Căsătoria cu Johanna îi oferă lui Johann viața pe care comunitatea o poate înțelege și accepta, fără ca ea să știe că Johann îl iubește deja pe Michael. Ceea ce pentru Johann înseamnă o formă de conformare la așteptările celorlalți se va transforma pentru Johanna într-o căsnicie violentă.
Relațiile sexuale dintre cei doi sunt descrise suficient de limpede încât nu cred că trebuie îndulcite nici în recenzie. Johanna intră în căsnicie fără să știe aproape nimic despre sexualitate. Înaintea nunții, una dintre femeile bătrâne ale satului îi spune să nu-i fie frică, să stea „cuminte și relaxată”, pentru că „e ca la câini”, întrebând-o dacă a văzut vreodată câinii împerechindu-se pe stradă. Cu această imagine intră Johanna în viața conjugală. Johann o penetrează anal, provocându-i răni și sângerări. Mai târziu, când reușește să vorbească despre anii petrecuți cu el, aflăm despre „abordarea din spate”, despre „poziția preferată a soțului ei” și despre nopțile în care acesta venea beat la ea, după care trebuia să-și spele rănile și să încerce să oprească sângerarea. M-a tulburat aproape la fel de mult firescul cu care Johanna ajunge să includă toate acestea în ceea ce înseamnă pentru ea o căsnicie.
Mirela Pop este convingătoare când lasă asemenea imagini să vorbească în locul explicațiilor. Comparația „ca la câini”, folosită înaintea nunții pentru a-i explica Johannei ce urmează să se întâmple între un bărbat și o femeie, revine mai târziu, iar repetiția nu este întâmplătoare. În lumea aceasta, sexualitatea pare împinsă spre ceva animalic și rușinos, despre care nu se vorbește și care trebuie ascuns. Imaginea câinilor ajunge să lege două experiențe diferite, cea a sexualității conjugale pe care Johanna este învățată să o accepte și cea a iubirii dintre doi bărbați pe care societatea o condamnă. În ambele situații, sexualitatea este împinsă într-o zonă a instinctului, a rușinii și a lucrurilor despre care nu se vorbește.
Johanna ajunge chiar să creadă că mariajul ei nu era atât de rău, din moment ce Johann o lovea doar rareori. Femeile nu vorbeau despre asemenea lucruri, iar violența bărbaților putea fi pusă pe seama băuturii. Johanna nu are reperele pentru a numi ceea ce i se întâmplă și nici nu pare să-și imagineze că ar putea refuza. Este soție, iar soția suportă.
În spatele acestei căsnicii sunt trei oameni prinși în aceeași ordine socială, fără să se afle însă în aceeași situație. Johann și Michael știu că se iubesc și de ce trebuie să se ascundă, în timp ce Johanna nu știe nimic. Ea suportă consecințele unei vieți duble pe care nu a ales-o și despre care nici măcar nu știe că există. Presiunea unei lumi care îi interzice lui Johann să-și trăiască deschis iubirea pentru Michael explică alegerea unei căsătorii acceptabile social, dar nu explică și nu scuză violența asupra Johannei, pentru care responsabilitatea îi aparține în întregime. Mirela Pop pune astfel alături două forme diferite de captivitate, cea a doi bărbați care nu pot trăi împreună fără teama consecințelor și cea a unei femei căreia i s-a spus că locul ei este lângă un soț, indiferent de ceea ce se petrece între pereții casei.
Descoperirea dorinței
Fuga Johannei și întâlnirea cu Georg schimbă ritmul cărții. La poalele munților găsește o casă, o grădină, animale, lemne, ceaiuri, cafea, rufe puse la uscat și un bărbat care nu o invadează. Cei doi vorbesc puțin și își împart treburile. După o căsnicie în care apropierea fizică însemnase frică și durere, simplul fapt că Johanna poate locui lângă un bărbat fără să fie atinsă împotriva voinței ei devine o formă de vindecare.
Aici apare și episodul sculpturilor erotice ale lui Georg. Johanna descoperă ascunse într-un dulap mai multe corpuri sculptate în lemn, inclusiv un trup feminin reprezentat explicit. Reacția ei amestecă rușinea, curiozitatea și atracția. Mi s-a părut una dintre scenele importante ale nuvelei, pentru că sexualitatea apare pentru prima dată în fața ei fără obligație. Johanna o privește cu curiozitate și descoperă treptat că dorința îi poate aparține și ei.
Sculpturile, dulapul în care sunt ascunse, privirea Johannei și ezitarea ei spun singure ceva despre schimbarea personajului. Cele mai reușite mi se par tocmai momentele în care Mirela Pop are încredere în propriile cuvinte și nu mai simte nevoia să explice cititorului ceea ce tocmai i-a arătat.
Relația cu Georg funcționează astfel ca reversul căsniciei cu Johann. Alături de primul bărbat, corpul Johannei îi aparținuse parcă soțului, care dispunea de el fără să țină seama de voința ei. Alături de Georg, Johanna descoperă că poate exista dorință proprie și că apropierea poate fi aleasă. Când atracția dintre ei ajunge în punctul în care ar putea face dragoste, Georg se oprește și vrea ca situația ei să fie mai întâi rezolvată juridic. După experiența cu Johann, gestul acesta spune aproape la fel de mult ca o scenă de dragoste. Până și titlurile „Preludiu” și „Postludiu” capătă astfel un sens aparte, pentru că o parte din drumul Johannei este recuperarea propriei sexualități după ani în care aceasta fusese asociată cu supunerea și durerea.
Georg mi se pare, de altfel, personajul cel mai puțin nuanțat al nuvelei. Johanna are frici, ezitări și contradicții, Johann este în același timp un om persecutat pentru iubirea lui și un soț violent, în timp ce Georg pare să facă aproape întotdeauna ceea ce trebuie. Îi oferă Johannei adăpost, răbdare și libertate, fără să-i ceară nimic în schimb. Desigur, blândețea lui poate fi înțeleasă și prin prisma tragediei pe care a trăit-o: pierderea soției și a copilului l-a împins spre singurătate și l-a transformat într-un om aproape retras din lume.
Există totuși în Georg o latură mai puțin obișnuită, care ar fi putut deschide o perspectivă interesantă asupra contradicțiilor sale. Mi-ar fi plăcut ca Mirela Pop să exploreze mai mult tocmai această dimensiune a personajului. Așa cum rămâne, Georg este prea aproape de bărbatul de care Johanna are nevoie, iar asta îl face, în ochii mei, mai puțin convingător decât celelalte personaje. Dar cine știe? Poate că am devenit eu prea cinică și am ajuns să privesc cu suspiciune nu doar bunătatea oamenilor din jurul meu, ci și pe aceea a personajelor din cărți.
Iubirea interzisă și „legile împăratului”
Reapariția lui Michael așază într-o altă lumină cei aproape opt ani de căsnicie ai Johannei. Ea află povestea lui cu Johann și începe să înțeleagă o parte din ceea ce până atunci îi fusese imposibil să explice. Existase o iubire înaintea ei, una pe care cei doi bărbați nu o puteau trăi la vedere, iar căsătoria ei fusese construită peste acest adevăr ascuns.
Apare aici și una dintre contradicțiile puternice ale nuvelei. Aceeași lume care consideră firească o căsătorie precum cea dintre Johann și Johanna pedepsește penal relația dintre Johann și Michael. Textul vorbește explicit despre „desfrânarea împotriva naturii” și despre „legile împăratului”, iar descoperirea relației dintre cei doi bărbați poate însemna închisoarea. Căsătoria este acceptată și încurajată de comunitate, în timp ce iubirea dintre Johann și Michael trebuie ascunsă de teama legii.
Reacția Johannei mi se pare cu atât mai puternică după tot ceea ce a trăit alături de Johann. Când apare posibilitatea ca acesta să fie pedepsit, ea încearcă să-l protejeze, deși fusese ani întregi victima lui. Johanna nu îi scuză violența, dar nici nu acceptă ca el să fie pedepsit pentru că iubește un bărbat. Gestul spune mult despre ea și despre diferența dintre cele două lucruri.
Aceasta este și una dintre calitățile nuvelei, faptul că pornește de la o temă care s-ar fi putut transforma într-o demonstrație și reușește, în cea mai mare parte, să o țină în interiorul destinelor personajelor. Nu îi reușește însă peste tot. Sunt dialoguri în care personajele explică prea limpede lucruri pe care cititorul le-a înțeles deja, iar uneori naratorul mai adaugă o concluzie după ce scena și-a produs efectul. În asemenea momente se simte intenția autoarei de a se asigura că mesajul a ajuns la cititor, iar literatura pierde din ambiguitatea care îi face atât de bine în alte pagini.
După ultima pagină
Johanna și Georg se căsătoresc și vor avea un copil, iar viața ei începe, în sfârșit, să semene cu una pe care și-a ales-o singură. Finalul nu îi uită însă pe Johann și Michael. După un timp vine o scrisoare, un ordin bancar din Berlin cu bani proveniți din vânzarea gospodăriei lui Johann Schmid, iar printre semnături apare numele lui Michael Moser. Este suficient. Nu mai avem nevoie de explicații. Dincolo de povestea Johannei, o altă poveste pare să fi continuat undeva, departe de comunitatea în care nu putuse exista la vedere.
După ultima pagină m-am întors la dedicația de la început și la unchiul despre care Mirela Pop povestește că fusese condamnat, bătut și maltratat pentru că era homosexual. Am rămas cu senzația unui tribut adus unor vieți despre care multă vreme s-a vorbit numai în șoaptă, femeilor cărora li s-a spus că trebuie să suporte și bărbaților cărora li s-a spus pe cine au voie să iubească. De aici vine și legătura dintre povestea personală cu care Mirela Pop își deschide cartea și destinele pe care le construiește în nuvelă.
După lectură, destinele Johannei, ale lui Johann și Michael se întorc, într-un fel, la povestea cu care începe cartea. Johanna se căsătorește fără să știe că Johann îl iubește pe Michael și ajunge să suporte violența unei căsnicii pe care nu și-a ales-o cu adevărat. Johann și Michael sunt obligați să-și ascundă relația într-o lume care stabilise deja ce iubire era acceptată și ce iubire trebuia pedepsită. Iar în spatele lor se află amintirea acelui unchi real, pedepsit de stat pentru că era homosexual. De aici vine și titlul acestei recenzii, „Viețile pe care nu aveai voie să le trăiești”.
Epilog
Mai greu de măsurat decât schimbarea legilor este ce s-a întâmplat cu noi. Mi-am dat seama, în ultimii ani, cât de ușor este să ai păreri despre oameni pe care nu îi cunoști. Cât timp cineva rămâne pentru tine „homosexualul”, „lesbiana”, „celălalt”, poți așeza peste el aproape orice prejudecată. Realitatea este că lucrurile se schimbă însă când stai de vorbă cu omul.
Am înțeles asta abia cunoscând oameni ale căror vieți erau diferite de ceea ce eu considerasem multă vreme firesc. Din apropiere dispar multe dintre teoriile pe care le construim de la distanță. Rămân lucruri obișnuite, oameni care se îndrăgostesc, se despart, suferă, își caută locul și vor să fie iubiți. Oameni care încearcă, la fel ca noi toți, să-și trăiască viața fără ca altcineva să le spună cum ar trebui să o facă.
Literatura face uneori același lucru pe care îl face o întâlnire adevărată. Te apropie suficient de mult de viața altuia încât eticheta să nu mai fie de ajuns. Mirela Pop face asta cu Johann și Michael, dar mai ales cu Johanna. După ce intri în viețile lor, e mai greu să-i mai vezi doar ca pe „homosexuali”, „soție”, „victimă” sau „soț”. Rămân oamenii și ceea ce li s-a întâmplat.
Mă întorc însă cu gândul la Johanna, pentru că, dintre toate personajele nuvelei, ea mi se pare cea care plătește cel mai scump pentru alegerile celorlalți. Johann și Michael sunt obligați să-și ascundă iubirea, dar Johanna ajunge să trăiască într-o căsnicie construită pe o minciună, în care trupul și voința ei nu contează. Johann are dreptul să iubească un bărbat, iar nimeni nu ar trebui să-l pedepsească pentru asta, dar dreptul lui de a iubi nu îi dă și dreptul de a face rău altcuiva. Faptul că societatea îl nedreptățește nu îl îndreptățește să o nedreptățească, la rândul lui, pe Johanna.
În final, după ce am închis cartea, m-am gândit mai mult la Johanna decât la Johann și Michael. Într-o poveste despre oameni cărora li s-a interzis să iubească, ea este femeia căreia nimeni nu i-a cerut părerea despre propria viață. Suferința ei trece dincolo de paginile nuvelei Mirelei Pop și te face să te gândești la toate femeile care au trăit, de-a lungul timpului, vieți hotărâte de alții, fără să aibă vreodată libertatea de a alege pentru ele însele.




