Opens in a new tab

Ce mai rămâne din om într-o lume în care totul se schimbă? O întâlnire cu Horia-Roman Patapievici

Share on

Despre „Omul recent”, inteligență artificială, libertate, credință, memorie și sensul vieții, într-o zi de club de lectură în care autorul a stat față în față cu cititorii săi. Și ce moment minunat pentru noi, la iCarte, iParte, când l-am văzut atât de emoționat pe domnul Horia-Roman Patapievici…!

Oameni buni, în octombrie am avut un club de carte diferit, cu o carte provocatoare și discuții intense. Știți că unele cărți le citești și le așezi în bibliotecă, alături de celelalte, iar altele continuă să lucreze în mintea ta mult după ce le-ai terminat, pentru că te obligă să te întrebi dacă lumea în care trăiești este într-adevăr atât de bună pe cât îți place să crezi și dacă libertatea, progresul și confortul pe care le-ai câștigat nu vin, uneori, însoțite de pierderi pe care nici măcar nu le observi.

Ei bine, Omul recent, de Horia-Roman Patapievici, este una dintre aceste cărți. Am ales-o pentru clubul de lectură iCarte, iParte știind că va provoca întrebări și dezacorduri, dar întâlnirea a căpătat o dimensiune aparte prin prezența autorului, care a acceptat să discute direct cu cititorii despre ideile sale, despre lumea în care trăim și despre felul în care acestea au evoluat de la apariția cărții. În aproape două ore de conversație, am trecut de la istoria Europei la inteligența artificială, de la bunicii care au trăit colectivizarea la demonstrațiile matematice pe care oamenii nu le mai pot verifica singuri, de la morala creștină la libertatea individuală și chiar de la Dante la Dune. Întrebările au venit din sală, unele au fost dificile, altele au contestat chiar premisele cărții, iar răspunsurile au deschis direcții la care nu mă gândisem înainte de întâlnire. Mi-am dorit să povestesc despre această zi pentru că multe dintre întrebările formulate acolo ne privesc pe fiecare, indiferent dacă am citit sau nu Omul recent.

O clădire abandonată și o întrebare despre România

Discuția a început într-un mod pe care nu l-am anticipat. Horia-Roman Patapievici nu a început să vorbească imediat despre carte, ci și-a îndreptat atenția către o clădire aflată vizavi de locul întâlnirii, o construcție frumoasă, cu o arhitectură pe care ne-a invitat să o privim mai atent, dar ajunsă într-o stare avansată de degradare. Este vorba despre Casa Pompiliu Eliade, clădirea emblematică de pe Splaiul Independenței, care, în ciuda aspectului dezolant, îți fură ochii de câte ori treci pe lângă ea. Întâmplarea a făcut ca noi să ne aflăm chiar vis-a-vis, la cafeneaua Buffe 35. Domnul Patapievici a fost vizibil afectat de ceea ce vedea și a invocat o formulă a lui Constantin Noica despre netrebnicia românească și a pus o întrebare aparent simplă: cui aparține acum clădirea?

De aici a pornit o reflecție despre proprietate, despre relația dintre individ și comunitate și despre felul în care comunismul a modificat raportarea noastră la ceea ce este public. În interpretarea sa, una dintre moștenirile acestei perioade este ideea că spațiul public nu aparține nimănui, deși el ar trebui înțeles ca un spațiu care ne privește pe toți și pentru care purtăm o responsabilitate comună. M-am uitat din nou la clădire și m-am gândit la câte asemenea locuri există în București, la cât de repede ne obișnuim cu degradarea și la cât de rar ne mai oprim să observăm ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Autorul remarcase ceva pe lângă care noi, cei care trecem frecvent prin oraș, am fi putut trece fără să ne mai punem nicio întrebare. A fost un început potrivit pentru o discuție despre omul care își pierde legătura cu trecutul, pentru că o clădire abandonată poate spune multe despre felul în care o societate își tratează memoria.

Omul tradițional, omul modern și omul recent

Una dintre primele întrebări ale participanților a fost dacă ne naștem moderni sau devenim moderni prin educația pe care o primim. Horia-Roman Patapievici a explicat că modernitatea nu este doar o perioadă istorică, ci o formă de civilizație care ne modelează felul de a gândi, valorile și raportarea la propria existență. Omul tradițional trăia într-o lume în care familia, comunitatea, credința și obiceiurile alcătuiau cadrul vieții sale. Omul modern dobândește posibilitatea de a pune sub semnul întrebării aceste repere, de a se desprinde de ele și de a-și construi propriul drum. Omul recent radicalizează această desprindere, până în punctul în care trecutul nu mai reprezintă o sursă de orientare, iar prezentul devine aproape singura măsură a lucrurilor.

M-a interesat în special ideea că omul modern își poartă rădăcinile cu sine. Autorul a folosit imaginea unui vehicul cu șenile, care își poartă propriul drum și nu mai depinde de existența unei șosele. Este o metaforă a libertății moderne, dar și a dificultății de a trăi fără repere stabile, într-o lume în care fiecare dintre noi trebuie să decidă ce păstrează, ce abandonează și ce consideră important.

Această discuție m-a făcut să mă gândesc la cât de des folosim cuvinte precum progres, evoluție și modernizare fără să ne mai întrebăm ce anume se schimbă în om. Suntem obișnuiți să măsurăm progresul prin tehnologie, productivitate, acces la informație sau confort, însă mult mai greu ne este să evaluăm efectele acestor transformări asupra memoriei, relațiilor și capacității de a da un sens propriei vieți.

Inteligența artificială și riscul de a renunța la propriile capacități

Una dintre cele mai lungi și mai provocatoare discuții a pornit de la întrebarea unui participant despre tehnologie și libertate. Întrebarea făcea trimitere la manifestul Societatea industrială și viitorul ei, scris de Theodore Kaczynski, cunoscut pentru actele sale criminale, și la teama că dezvoltarea tehnologică poate ajunge să limiteze autonomia individului.

Horia-Roman Patapievici a precizat că nu cunoaște suficient lucrarea respectivă pentru a o comenta, apoi a mutat discuția către o problemă mai largă: ce se întâmplă cu omul pe măsură ce tehnologia începe să preia funcții care, până de curând, aparțineau exclusiv corpului și minții sale? A pornit de la teoria filosofului german Ernst Kapp, potrivit căreia uneltele pot fi înțelese ca proiecții ale organelor umane. Ciocanul prelungește funcția pumnului, iar lopata pe cea a palmei. Aceste instrumente ne ajută să facem lucruri pe care corpul nostru le-ar realiza mai greu sau cu un efort mai mare.

Situația se schimbă însă odată cu apariția tehnologiilor care preiau funcții ale memoriei, imaginației și inteligenței. Telefonul păstrează numerele pe care altădată le memoram, aplicațiile ne orientează prin oraș, iar inteligența artificială poate redacta texte, interpreta informații și propune soluții la probleme pe care înainte trebuia să le rezolvăm singuri. Domnul Patapievici a comparat acest proces cu lipsa exercițiului fizic. Mușchii pe care nu îi folosim își pierd din capacitate, iar întrebarea este dacă un fenomen asemănător se poate produce și în cazul facultăților intelectuale pe care încetăm să le exersăm. Exemplul memoriei mi s-a părut foarte relevant. Mulți dintre noi ne amintim numere de telefon din copilărie, dar nu le mai știm pe cele ale persoanelor apropiate, fiindcă le avem salvate în telefon. În sine, această schimbare poate părea lipsită de importanță, însă problema devine mai serioasă dacă extindem mecanismul asupra gândirii, imaginației și capacității de a judeca.

Pentru mine, discuția a avut și o dimensiune legată de lectură. Observ tot mai des cât de greu ne este să avem răbdare cu un text dificil, să revenim asupra unei idei sau să acceptăm că înțelegerea presupune timp și efort. Tehnologia ne obișnuiește să obținem răspunsuri imediat, dar o carte nu funcționează întotdeauna în acest fel. Uneori trebuie să stai cu o întrebare, să cauți legături între idei și să construiești singur un înțeles. 

Mi se pare important să ne întrebăm dacă folosim inteligența artificială pentru a ne dezvolta capacitatea de a gândi sau dacă începem, treptat, să renunțăm la exercițiul gândirii.

Putem accepta un adevăr pe care nu îl înțelegem?

O altă intervenție a dus conversația în domeniul matematicii. Un participant a ridicat problema demonstrațiilor realizate sau verificate cu ajutorul algoritmilor, a căror complexitate poate depăși capacitatea unui om de a le parcurge și înțelege integral. Întrebarea era mai profundă decât părea: ce se întâmplă cu ideea de cunoaștere dacă acceptăm un rezultat drept adevărat, dar nu mai putem înțelege demonstrația care îl susține?

Horia-Roman Patapievici a amintit de demonstrația teoremei celor patru culori, realizată cu ajutorul calculatorului, și de dezbaterile pe care aceasta le-a provocat în matematică. A subliniat că asemenea probleme nu au apărut odată cu modelele actuale de inteligență artificială și că puterea de calcul a tehnologiei trebuie integrată în dezvoltarea cunoașterii. Participantul a insistat însă asupra unei distincții importante: posibilitatea de a verifica formal un rezultat nu înseamnă neapărat că îl și înțelegem. Poți accepta că o demonstrație este corectă fără să ai o reprezentare intelectuală a motivului pentru care este adevărată.

Mi-a rămas în minte această intervenție pentru că depășește matematica. Trăim deja într-o lume în care folosim zilnic sisteme ale căror mecanisme nu le cunoaștem, iar încrederea în rezultatele lor poate deveni atât de mare încât încetăm să ne mai punem întrebări. Nu cred că trebuie să înțelegem individual fiecare mecanism tehnologic pe care îl folosim, însă mi se pare periculos să pierdem obișnuința de a cere explicații și de a distinge între a ști ceva și a accepta că altcineva sau altceva știe în locul nostru.

Bunicii, colectivizarea și sensul unei vieți

Discuția despre omul tradițional a devenit mai concretă în momentul în care domnul Patapievici a vorbit despre propria familie. Ne-a povestit despre bunica sa, născută în 1907, care a trăit aproape un secol și a cunoscut transformări istorice dramatice. Familia trecuse de la sărăcia rurală la împroprietărire și la o anumită prosperitate obținută prin muncă, pentru ca regimul comunist să îi declare chiaburi, să le ia proprietățile și să îi supună represiunii. A vorbit despre un membru al familiei arestat și despre copiii care, deși ajunseseră la facultate, au fost excluși din cauza originii sociale. Povestea aceasta a schimbat perspectiva discuției. Ideile despre tradiție, proprietate și înrădăcinare căpătau chipul unor oameni care își construiseră viața în jurul familiei, pământului și muncii, iar apoi fuseseră obligați să asiste la distrugerea acestei lumi.

Autorul a explicat că omul tradițional avea ceea ce a numit o dublă înrădăcinare: una în jos, în familie, comunitate și lumea concretă din care provenea, și una în sus, într-o ordine spirituală sau religioasă care dădea existenței o semnificație mai largă. Omul modern nu mai primește aceste repere ca pe niște certitudini. El are libertatea de a le reconsidera, de a le reconstrui sau de a renunța la ele, dar trebuie să găsească singur răspunsuri la întrebări pe care omul tradițional le primea, în mare măsură, din lumea în care se născuse.

M-am gândit la bunicii noștri și la cât de puține lucruri știm, uneori, despre viețile lor. Ne amintim întâmplări, expresii sau obiceiuri, dar rareori înțelegem pe deplin lumea în care au trăit și felul în care istoria le-a schimbat destinele. În această privință, literatura și istoria pot recupera ceva din experiența unor generații pe care prezentul tinde să le reducă la câteva date și fotografii.

Putem fi morali fără religie?

Una dintre cele mai interesante întrebări ale clubului a pus sub semnul întrebării o posibilă concluzie a cărții. Dacă omul recent pare mai desprins de tradiție și de reperele religioase, înseamnă că este și mai puțin moral decât omul tradițional? Participantul a observat că societatea contemporană oferă, în multe privințe, condiții de viață mai bune decât cele din trecut, inclusiv în ceea ce privește drepturile și libertățile individuale. De aici a venit o întrebare firească: nu putem interioriza valori morale provenite din creștinism fără să fim noi înșine religioși?

Răspunsul domnului Patapievici a fost afirmativ și a explicat că secularizarea a permis preluarea și reinterpretarea unor reprezentări și valori religioase în cadrul civilizației moderne, iar morala poate exista și în afara unei credințe religioase asumate. Conversația a continuat cu problema suveranității individului, a libertății de a decide asupra propriei vieți și a riscului ca fiecare să ajungă să se considere autoritatea supremă inclusiv în privința regulilor morale. În interpretarea autorului, omul recent poate ajunge să își acorde singur excepții de la regulile pe care pretinde că le respectă, fără să mai resimtă contradicția dintre principiile declarate și comportamentul său.

Aici cred că discuția a atins un punct sensibil al prezentului. Vedem frecvent oameni care vorbesc despre principii, responsabilitate și moralitate, dar își justifică propriile încălcări ale acestor principii prin împrejurări, interese sau excepții personale. În același timp, mi s-a părut important că întâlnirea a lăsat loc unei distincții între critica relativismului moral și recunoașterea libertății de conștiință. Nu toți oamenii își întemeiază morala pe religie, iar această diferență nu îi face automat mai puțin responsabili față de ceilalți.

De ce modernitatea este și un câștig extraordinar

Poate cel mai important moment al întâlnirii a fost acela în care Horia-Roman Patapievici a simțit nevoia să introducă o corecție în propria argumentație. După ce vorbise despre pierderile produse de modernitate, a explicat că nu putem compara lumea actuală cu trecutul alegând exclusiv exemplele de excelență culturală ale civilizațiilor vechi. Admirăm tragediile grecești, filosofia și literatura Antichității, dar asta nu înseamnă că ne-am fi dorit să trăim efectiv în cetatea greacă, într-o societate în care sclavia era acceptată, femeile aveau drepturi limitate, iar libertatea privată nu era înțeleasă așa cum o înțelegem astăzi.

A invocat distincția făcută de Benjamin Constant între libertatea anticilor și libertatea modernilor și a arătat că instituțiile civilizației moderne au produs libertăți, bunuri și posibilități fără precedent. Mi s-a părut un moment deosebit de important pentru că a împiedicat discuția să alunece într-o idealizare a trecutului. Putem admira o cultură fără să ne dorim să trăim în toate condițiile sociale și politice ale epocii care a produs-o. Autorul a explicat și că omul recent poate fi înțeles ca o radicalizare a omului modern, nu ca o specie complet diferită. Modernitatea ne oferă posibilitatea unei dezvoltări extraordinare, dar și posibilitatea de a rata aceste șanse, de a transforma libertatea în arbitrar și abundența posibilităților într-o sărăcire interioară.

Am apreciat această nuanță pentru că discuțiile despre prezent sunt adesea împărțite între entuziasmul necondiționat față de progres și nostalgia după o lume presupus mai bună. Realitatea este mai complicată, iar tocmai această complexitate merită discutată.

Dante, Eminescu și felul în care ne imaginăm lumea

La un moment dat, conversația s-a îndreptat către o altă carte a domnului Patapievici, dedicată lumii lui Dante. Am adus în discuție reprezentarea universului dantesc printr-o hipersferă și l-am întrebat ce metaforă sau ce simbol ar propune pentru lumea în care trăim astăzi. Răspunsul a deschis o incursiune în relația dintre literatură, geometrie și felul în care mintea umană construiește imagini ale universului. Autorul a explicat că nu toate descrierile literare pot fi transformate într-o reprezentare spațială coerentă, dar că Dante posedă o inteligență vizuală aparte, care permite o asemenea reconstrucție. Ne-a vorbit despre structura universului din Divina Comedie, despre raportul dintre lumea materială și cea spirituală și despre felul în care o reprezentare geometrică poate ajuta la înțelegerea unor imagini poetice dificile. A făcut apoi legătura cu Eminescu, ale cărui texte conțin, în interpretarea sa, structuri spațiale recurente, organizate în jurul centrului, al sferei și al mișcării dintre centru și periferie.

Mi-a plăcut această parte a discuției pentru că a arătat cât de artificială poate fi separarea rigidă dintre literatură și știință. Un poem poate conține o concepție despre spațiu, un model matematic poate ajuta la interpretarea unei imagini literare, iar lectura poate deveni un exercițiu de imaginație care depășește granițele unei discipline. În continuarea acestei teme, autorul a amintit și dificultatea de a construi o reprezentare unitară a lumii fizice, în condițiile în care relativitatea generală și mecanica cuantică nu sunt încă reunite într-o teorie completă. Mi s-a părut reconfortantă ideea că progresul cunoașterii nu a eliminat misterul lumii, iar faptul că nu înțelegem totul reprezintă și o invitație de a continua să cercetăm.

Frica și libertatea interioară

Spre final, unul dintre participanți a adus în discuție romanul Dune, de Frank Herbert, și celebra idee potrivit căreia frica distruge capacitatea minții de a judeca. Întrebarea a pornit de la sentimentul că trăim într-o societate în care suntem expuși permanent unor frici reale sau imaginare, iar această stare ne poate afecta libertatea interioară și capacitatea de a ne imagina alte forme de existență. Dl Patapievici nu a oferit un răspuns simplu. A preferat să vorbească despre universul imaginat de Frank Herbert și despre reprezentarea cinematografică realizată de Denis Villeneuve, insistând asupra elementelor totalitare, asupra arhitecturii puterii și asupra felului în care o operă de ficțiune poate exprima neliniștile unei epoci.

Am rămas cu întrebarea participantului și după încheierea întâlnirii. Frica poate influența ceea ce citim, ceea ce credem, oamenii în care avem încredere și disponibilitatea noastră de a asculta opinii diferite. Într-o societate în care fiecare zi aduce noi motive de îngrijorare, mi se pare tot mai important să păstrăm capacitatea de a judeca înainte de a reacționa.

Ce am înțeles din această întâlnire

Am plecat de la clubul de lectură cu sentimentul că Omul recent este o carte care merită discutată tocmai pentru că nu îți cere să fii de acord cu toate ideile sale. Poți să admiri argumentația autorului și, în același timp, să ai rezerve față de anumite concluzii, să îi împărtășești îngrijorările legate de tehnologie, dar să vezi în progres și oportunități extraordinare, să apreciezi rolul tradiției fără să consideri că trecutul ar trebui să devină modelul societății de astăzi. Mi-a plăcut disponibilitatea domnului Patapievici de a urmări întrebările până la capăt, de a face legături între epoci și domenii diferite și de a recunoaște că anumite probleme nu pot primi un răspuns definitiv. La fel de mult am apreciat intervențiile participanților, pentru că au arătat că lectura unei cărți poate produce un dialog real, inclusiv între oameni care pornesc de la convingeri diferite.

Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care avem nevoie de cluburi de lectură și recunosc că mă bucur că unul dintre cele mai cunoscute din România este al nostru – iCarte, iParte. Nimic nu e mai plăcut ca organizator decât să poți aduce împreună un autor și cititori dispuși să îi pună întrebări, să îl asculte și să îl contrazică, într-o conversație care a depășit cu mult paginile cărții. Petrecem foarte mult timp consumând informație, citind opinii și reacționând la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, dar avem tot mai puține ocazii să discutăm o idee pe îndelete, să ascultăm un argument complet și să ne reconsiderăm propriile convingeri.

Mă întorc adesea la întrebarea despre tehnologie și libertate, pentru că mi se pare că ea concentrează o mare parte din neliniștile acestei întâlniri. Avem la dispoziție instrumente care ne pot ajuta să cunoaștem mai mult, să comunicăm mai ușor și să facem lucruri imposibile pentru generațiile dinaintea noastră, dar depinde de noi dacă folosim aceste posibilități pentru a ne dezvolta sau dacă ne obișnuim să delegăm inclusiv ceea ce ne definește ca oameni. Le mulțumesc tuturor celor care au participat și domnului Horia-Roman Patapievici pentru generozitatea cu care a acceptat invitația noastră!

Dacă ar fi să păstrez o singură idee din această zi, ar fi aceea că libertatea pe care ne-o oferă lumea modernă nu ne scutește de responsabilitatea de a înțelege ce facem cu ea. Avem posibilitatea de a alege mai mult decât oricând, iar lectura ne poate ajuta să facem aceste alegeri cu mai mult discernământ. Iar pentru mine, acesta este un motiv suficient să continuăm să citim și să ne întâlnim în jurul cărților. Pe data viitoare!

Book Club Brașov: ”Grădinarul și moartea”, de Gheorghi Gospodinov, în prezența scriitoarei Rodica Bretin

Book Club București: ”Realitatea din vis”, de Prof. Dr. Univ. Lavinia Bârlogeanu, în prezența autoarei

Book Club București: ”Biblia”, alături de teologul Radu Preda și pastorul Lucian Bălănescu

Books&Wine – ediția a XIV-a, București, cu scriitoarea Doina Ruști, colonelul Dan Antonescu și psihosexologul Alexandra Demian

Roxana Branisteanu
See articles
Leave the first comment
Be a part of it from the story of the iCarte, iParte podcast

If you enjoy our episodes, you too can contribute to the growth of the podcast and the community.

Together, we elevate the conversation to an art form for everything that matters.

I want to support
3.5%
Redirect 3,5% from your salary and support education!

No cost to you, real impact!

Redirect 3,5% to projects for the iCarte, iParte and supports the community to grow through reading, events, and valuable resources.

Support the iCarte, iParte project